Trăiască Regele

Da, dragii moşului, astăzi, că e încă astăzi, Regele Mihai I al României, capul încoronat care a vegheat asupra acestei naţiuni încă de pe vremea când avea doar şase anişor şi se juca cu lopăţica la nisip, împlineşte venerabila vârstă de 90 de milioane de euro în conturi, un castel Peleş furat de la Statul Român, o abdicare ruşinoasă, demnă doar de un Hohenzollern şi multe alte lucruri demne de laudă.
Să vedem...de ce nu îmi place mie de nenea acesta? Păăăăăiiii în primul rând, Cheloo de la Paraziţii a spus-o: "n-avem regi sau împăraţi, căci am fost abandonaţi, când mureau pe front bunicii noştri, îngheţaţi".
În al doilea rând nu-mi place tipul, pentru că este un uzurpator, care i-a furat tronul adevăratului rege al României(Mircea Carol Lambrino, tatăl lui Paul de România).
În al treilea rând, nu-mi place de Mihai că-l propulsează în politică pe un nene pe care, cândva, l-am susţinut, Radu Duda.
Deşi numele său ar spune-o, Radu Duda nu este vreun ţigan interlop din Timişoara....noooo, este chiar soţul principesei Margareta, adică Principele Radu de Hohenzollern Verningen.
Cam atât despre majestatea sa, regele Mihai Talpă Iute.
La revederci!

A fi european...

ARTICOL PRELUAT DE PE WWW.ZIAR15MINUTE.NET

În opinia din această săptămână vom aborda o temă destul de spinoasă pentru românul de rând, dar mai ales pentru românul de deasupra rândului.

De ceva vreme încoace, am început să aud o  expresie care este pe cât de arogantă, pe atât de greşită.

Clasa politică şi nu numai din România a început să abuzeze de această expresie, transformând-o într-o zgârietură acustică.

Este vorba despre, mai degrabă, de o înşiruire de expresii, care au în conţinutul lor, adjectivul “european”.

Din punct de vedere morfologic “european/europeană” este un adjectiv sau după caz, substantiv, care are valoare sintactică de complement circumstanţial de loc sau subiect, tot după caz.

Ei bine, mai mulţi politicieni români, dornici de a părea mai deştepţi decât sunt, pe scrut, au început să folosească acest adjectiv cu funcţie de atribut.

“Ne aşteptăm ca X şi Y să aibă o atitudine europeană.” sau “Proiectul nostru va avea un aspect european”.

Lăsaţi-mă să vă pun o întrebare: cum ar trebui să mă tund pentru ca frizura mea să aibă un aspect european? Cum ar trebui să mă îmbrac pentru ca garderoba mea să fie europeană?

Repet: am auzit aceste expresii de la mai mulţi politicieni români, iar acest lucru este îngrijorător, pentru că aceşti politicieni inculţi sunt aceiaşi care au blamat o generaţie întreagă care nu şi-a luat bacul în august, anul acesta.

Cum poţi tu, conducător de stat sau politician cu funcţie înaltă, să fii absolut incult şi să dai dovadă de o prostie rară, iar apoi să pretinzi nişte reuşite pe plan şcolar de la o generaţie de liceeni?

Oare cinismul şi ipocrizia sunt rude bune cu românul? Oare pupatul de dosuri europene a ajuns atât de înverşunat la noi în ţară încât trebuie să ne revoluţionăm limba maternă pentru ca dosurile respective să fie ţucate într-un mod EUROPEAN?

Desigur, acestea sunt doar nişte întrebări retorice, dar ceea ce este cu adevărat înfricoşător este că fenomenul se propagă şi nu este îndeajuns de grav faptul că tineri români nu cunosc ortografia ţării şi despart cu cratimă după propriul plac, dar acum trebuie să o dăm de gard şi cu sintactica, astfel încât prostia să fie la ea acasă.

Acest lucru nu s-ar fi întâmplat dacă nucleul politic din România ar fi format din intelectuali şi nu din parveniţi cu bani, care au facultăţi făcute la universităţi inexistente. Acest lucru nu s-ar întâmpla dacă ne-am juca mereu cărţile în faţa Europei şi dacă nu ne-am îndrepta direct spre partea dorsală a Europei pentru a o pupa.

Regret că vorbesc de-aşa manieră, dar mă simt dezgustat, pentru că aici nu este vorba despre morfologie sau sintactică, ci este vorba despre atitudine, despre voinţă şi despre dăruire, despre nişte atribute pe care poporul din care fac parte şi, în speţă, conducătorii acestui popr le-au uitat sau nu le-au avut niciodată.

Nu vorbesc despre rebeliune sau despre concepte stupide, dar vorbesc despre mândria de om, orgoliul propriu al fiecărui român, pentru că am ajuns să ne denigrăm istoria, limba şi moştenirea strămoşească doar pentru ca fandosiţii de la Brusseles, Strassbourg şi Haga să ne primească lângă masa lor şi să ne arunce nişte oase de la friptura lor, cea suculentă.

Asta am ajuns după 2000 de ani şi după ce oameni de seamă ai acestui popor şi-au dat viaţa şi integritatea pentru ca noi să existăm.

Aici am ajuns în anul de graţie 2011, după ce peste 100.000 de români şi-au pierdut viaţa în revoluţie, în mineriade şi în războaiele altora.

Ar trebuie să ne fie ruşine şi ar trebui să LE fie ruşine că am ajuns aici, în condiţiile în care România este GRĂDINA MAICII DOMNULUI, dar din păcate Grădina Maicii Domnului a devenit groapa de gunoi a Europei.

Am ajuns să fim batjocoriţi de francezi, italieni şi nordici, în timp ce liderii afacerilor externe dau doar din gură pentru a nu-i supăra pe europeni.

                EI BINE, EU ZIC CĂ UNEORI ESTE BINE SĂ SUPERI PE CINEVA, PENTRU CĂ DOAR SUPĂRÂNDU-L, TE VA BĂGA ÎN SEAMĂ.

                Ar trebui să vorbim despre atitudini şi aspecte ROMÂNEŞTI, nu europene şi ar trebui să mai scoatem capul din mormanul de gunoi în care ne afundăm zi de zi, pentru că ne pot lua banii, ne pot lua viaţa, dar nu ne pot lua mândria de a sta cu pieptul în faţă şi cu barba sus chiar şi când ei aruncă cu pietre în noi.

Ar trebui să învăţăm câte ceva şi de la Mântuitor, care a stat bărbăteşte şi şi-a menţinut poziţia când mojicii şi milogii îl blamau şi-l loveau.

Din păcate, astea sunt doar dorinţe şi concepte, căci realitatea este dureroasă.

Adevărul este că de la revoluţie încoace, prea puţini au avut curajul de a pune degetul pe rană şi de a o închide şi chiar şi aceia au fost blamaţi.

Păcat de oasele care zac în cotul Donului şi în Tatra şi păcat de ochii care au plâns după acele oase, căci plânsul lor este în zadar, dacă noi, cei de acum, nu vom şti cum să ne apărăm nevoile şi neamul, dacă, în loc să dăm de pământ cu ei, alegem să băgăm capul în pământ şi să-l ţinem înfipt bine acolo, doar doar, n-om supăra-o pe bătrâna Europă.

Nu suntem uniţi şi ne mâncăm între noi, precum câinii loviţi de jigodie, dar cândva va veni vremea să ne unim iarăşi şi să nu mai conteze culoarea roşie, galbenă sau orange, atunci când vine vorba despre mândria naţională.

Dar despre ce mândrie vorbesc eu, atât timp cât ne batjocorim chiar şi imnul pentru a-i îmbuna pe alţii pentru care simţul naţional este mai prejos decât culoarea politică?

Mi-e silă de urmaşii lui Ştefan